“Lacrimi si flori pentru bunica”. Despre scris ca forma de eliberare sau ce sa faci cand te confrunti cu inevitabilul: moartea.

“Lacrimi si flori pentru bunica”. Despre scris ca forma de eliberare sau ce sa faci cand te confrunti cu inevitabilul: moartea.

Despărțirea de o ființă dragă este întotdeauna neașteptată (oricât de mult te-ai pregăti mental nimic nu te pregătește, de fapt) și tragică. Atunci când am aflat că bunica mea a murit, pentru câteva zeci de secunde nici nu am știut ce să zic. M-am blocat pur și simplu când sora mea mi-a dat vestea. M-am așezat pe patul din camera ei și am stat acolo în fund, uitându-mă în gol. Nu-mi venea să cred. Nu vedeam moartea ca fiind o opțiune, deși știam că e bolnavă și se chinuie de câțiva ani.

Eu sunt genul de persoană foarte familistă, atașată până peste poate de ai mei, de bunicii care m-au crescut, de unchi și mătuși, de locurile în care am copilărit… poate și pentru că am avut tot timpul ca exemplu o familie unită, în care dragostea e pe primul loc. Plâng și-acum în timp ce scriu, pe avion. Înainte cu câteva luni, în același an am filmat pe dealul din satul unde-mi petreceam verile, un video pentru Vichy. A fost locul care a putut să exprime libertate și aer fără ca eu să spun nimic. Ăsta era locul în care mergeam adeseori să facem foc de tabără vara din vreascuri și tulei furat, doar ca să băgăm cartofii în jarul de sub foc și apoi să îi mâncăm, cu sare. Ne urcam pe deal și de acolo vedeam tot satul.

Cât timp a trăit am vizitat-o des pe bunica – și observați cum nu vorbesc cu “bunicii” – la plural, pentru că bunicul a murit acum douăzeci de ani, când eu eram prea mică sa-mi amintesc destule. Am amintiri vagi cu bunicul meu – Ion Rotaru’ cum i se spunea în sat trebăluind pe acasă. Era înalt și slab și era un om foarte calm și plăcut. Bunica mea a fost mai aprigă întotdeauna și am considerat că într-un fel sau altul, ea a ținut totul în frâu. Bunicul a fost un om bun, la fel și ea și multe cred că le la ei mi se trag – câteodată am impresia că sunt și eu un om prea bun, fără sa-mi fac complimente gratuite, pentru lumea asta aspră. Până să ajung să am contact cu Bucureștiul, totul îmi părea un lapte și-o miere, crescută fiind într-un oraș mic unde marea majoritatea a oamenilor se cunosc între ei, se salută pe stradă și se ajută la nevoie.

Îmi amintesc și acum că mama îmi spunea – când a murit bunicul, în vara lui ’99 că regretă că nu a fost acolo să-l țină de mână, să-I spună cât îl iubește, cât apreciază ce a făcut de-a lungul timpului pentru copiii lui. Au fost șapte frați din care unul a murit la naștere. Mai sunt doar cinci acum.

Revin. Stăteam blocată pe pat, mi s-a părut cumva ireal, deși ne pregăteam pentru momentul ăsta, ba chiar vorbisem cu mama la telefon de vreo săptămână-două și-mi spunea că buni nu se simte bine, că mănâncă tot mai puțin, ca bea apă rar, ca și cum corpul cumva o duce așa de pe o zi pe alta. Sunt sigură ce aceia dintre voi care ați trecut prin moartea bunicilor bolnavi, bătrâni, știți cum la un moment dat faptul că refuză mâncarea e un semn rău. Mama pregătise hainele negre în dulap și mă îndemna și pe mine subtil să fac la fel pentru mine, Raul și Carla – sora mea care acum locuiește cu noi la Cluj-Napoca.

Mi s-a părut ireal, mă simțeam cumva ușurată că știam că deja era foarte grea situația și pentru ea, pentru că nu se mai mișca de ceva vreme, era îndoită de spate, în grija fiicelor ei, Mărioara și Cornelia. Nevertheless, era greu și pentru noi să o vedem așa. Ochii albaștri îi erau luminoși și calzi într-un mod ciudat. Ultimele dăți când am văzut-o avea un regret cumva în privire, însă încerca să vorbească, cât de puțin cu noi și ne întreba cum suntem, dacă e gata casa de la Cluj, iar dacă eram singură tot timpul mă întreba de “băiat” (de Raul).

Am stat pe pat și m-am uitat în gol în timp ce toate-acestea mi se repezeau în minte ca un film știut doar de ochii mei. Carla nu spunea nici ea nimic, nu schița nici un gest, nu vedeam nici o lacrimă și pentru câteva momente, în starea de denial fiind în mod clar, am stat și eu așa, goală și n-am simțit nimic. După asta, a intrat Raul în cameră și imediat și-a dat seama că ceva nu e bine când noi stăteam așa stană-de-piatră cu privirea-n gol amândouă.

-Ce s-a întâmplat? mă întreabă.

-A murit bunica. Răspunde Carla.

-O săraca, Dumnezeu s-o ierte…

Nu era nici el surprins de veste, pentru că știa situația și el tocmai trecuse acum vreun an prin moartea bunicii care l-a îngrijit până-n clasa întâia. A fost și el acolo, în situația asta și știa ce înseamnă. M-am uitat la el și am început să plâng. În momentul ăla nu vroiam să văd pe nimeni. De ce plâng și acum? (Suntem pe avion, în drum spre Tel Aviv Carmen doarme lângă mine și văd cu coada ochiului cum o doamnă se uită la mine din partea dreaptă)…

Dacă în primele momente am crezut că o să rămân așa – tare, după asta am aflat că lacrimile nu aveau să mi se mai termine, nu o zi două, ci cu săptămânile și uite cum plâng și acum, oricând vine vorba – cuvântul, fie el și doar scris despre bunica. Am mers dincolo, în living, unde Shay, venită în vizită la noi era pe canapea, îmbrăcată în pijamaua mea din satin mov. Ce s-a întâmplat, mă întreabă când mă vede. Nu pot să-i răspund așa că-i spune Raul – a murit bunica de la Dâmb. Era bătrână, mă-ntreabă ea, lăsându-se cumva cu un gest, spre mine, care mă trântisem aiurea pe canapea. Da, avea optzeci-și-ceva de ani și era bolnavă de ceva vreme, spun eu printre lacrimi și suspine. Plângi și descarcă-te îmi spune, plângi cât ai nevoie…

În momentul ăla aș fi preferat să fiu singură. Singură în casă. Singură pe lume. Eu sunt genul de persoană foarte sensibilă, care simte însă nevoia să se folosească de un scut la suprafață, pentru că fiind fata cea mare tot timpul, am simțit nevoia să îi protejez pe alții. Plâng de fapt la orice nuntă și-mi e frică rău de momentul în care o să fiu eu mireasă, că mă emoționează orice. De când cu moartea bunicii, sunt mai emotivă.

Am plâns în seara aia până am adormit. Mi-am pregătit hainele de cu seara și vrei nu vrei, râsu-plânsu, există și o ținută pentru înmormântare. Mi-am pregătit poate hainele pe care le-am și purtat cel mai mult și care-mi erau cel mai aproape – sacoul-rochie negru de la Andreea Raicu, care are un croi excelent și în care deși tot timpul mă simt bine acum eram pregătită să mă simt prost, dresuri negre 20 den, bocancii de la Moja și geanta prada, neagră și ea. Mi-am prins părul cu o cărare pe mijloc la baza cefei și mi-am luat ochelarii negri de la Saint Laurent ca să-mi ascund ceva prea evident ce oricum nu s-a putut ascunde – lacrimile.

Am pornit de dimineață spre satul bunicii cu Raul și Carla, cu mașina. Ne-am oprit în Cluj pe Avram Iancu la Pompe Funebre. Speram ca Raul să meargă singur să aleagă coroana, dar a insistat să vin și eu. Mă bufnea plânsul la fiecare pas și în mod evident, am ales o coroană, doar arătând spre ea, “aia cu flori albe”. După asta aveam să trăiesc ceva ce nu credeam c-am să trăiesc în viața mea. O scenă ruptă parcă din Filantropica, după cum a spus chiar Raul.

Am ales Coroana și-am vrut iar să ies din spațiul ăla închis care parcă mă sufoca. Aveam un nod în gât de ieri seară și orice lucru care până acum era normal era greu de realizat. La ghișeu, o doamnă cu păr blond-închis, tapat și cearcăne grele – pesemne că văzuse multe la viața ei – mă-ntreabă (eu fiind încă cu ochelarii pe ochi) – ce vreți să scriem pe coroană? Mă uit disperată în jur zic e pentru bunica. Nu știu ce se scrie… și iar m-apucă plânsul, și-mi curg lacrimi calde pe obraji. Scrieți orice… “Puiule…” zice Raul. Mă vait și mai tare. Doamna se uită de jos la mine, care mă plimb prin camera aia-naltă și albă plină de miros de brad și flori – dubios dacă mă-ntrebi din cauza sentimentelor care mă încercau… și spune, uitându-se când spre Raul, când spre mine: Un ultim omagiu? “Lacrimi și flori pentru bunica.”

Atât mi-a trebuit s-aud, că cineva-mi amintește iar că mi-a murit bunica. Că viața asta-i de fapt o serie de întâmplări trecătoare și la un moment dat te stingi și nimic – aproape nimic nu mai contează din ce ai făcut. Poate doar oamenii pe care i-ai atins la suflet într-un fel sau altul… ce ai scris, ce-ai lăsat… toată munca, toate zilele, toate forfota și toate supărările de moment sunt în zadar. N-au rost. “Lacrimi și flori pentru bunica.” Repeta ea, în timp ce caligrafiază cu o cariocă neagră, pe o panglică albă cu chenar negru invenția de moment, izvorâtă tocmai din scena pe care o făcusem fără să vreau la Pompe Funebre.

Presupun că sunt obișnuiți. Presupun că toată ziua vine câte-o femeie plângând care nici nu are curaj să-și scoată ochelarii. Mă simțeam ca într-un film. Încă încercam să-mi spun că nu e real. Am urcat în mașină. Știam ce mă așteaptă c-am văzut cum am început. Știți voi, după cele treizeci de secunde de denial.

Am plâns tot drumul pe scaunul din dreapta, încercam să mă abțin pentru soră-mea care era în spate și părea cât de cât bine. Sau cel puțin asta am dedus din cât am văzut-o în oglinda retrovizoare, că era mai bine ca mine, dar nu aveam cum. Ea a crescut practic acolo, în curtea bunicii. Încercam să mă controlez cât de cât și acum îmi dau seama că o gândisem prost pe asta, că nu are rost și că trebuie să plângi, să urli dacă asta simți. Că lacrimile n-or să se absoarbă-n tine și una ca asta nu se vindecă ușor cu una cu două.

Mi-am lăsat jos oglinda în care deunăzi mă dădeam cu ruj doar ca să mă văd cât sunt de urâtă. Pe mine se vede orice. Îmi e greu să îmi ascund emoțiile și sinceră să fiu nici nu-mi mai doresc să le ascund oricum ar fi. Sunt genul pe persoană foarte calmă în tot felul de situații. Carmen spre exemplu – că și pe ea o văd ca pe o soră mai mică – mai mică cu o lună, deh – e mai agitată de fel și tot timpul simt nevoia chiar dacă nu sunt calmă – să-mi impun asta doar ca să țin un echilibru și să o calmez și pe ea.

Acum înainte să decolăm era tare agitată, că nu dormise destul săptămâna asta că am avut multă treabă cu blogul, INFSD, petrecerea de la birou… apoi au venit turbulențele de rigoare și deja am văzut-o că-și verifica venele. “Turbulențe. Îmi trebuie sedativul, nu-l avem, nu cred. Îmi transpiră palmele, deci nu vreau așa ceva, îmi pocnește ceva în cap…. ” spune ea. Mie? Îmi transpirau și mie palmele ca deja sunt prea empatică la orice și îi înțeleg stările. Dar am încercat să o țin de vorbă, să o fac să râdă spunându-I că-i că e ca un peste care tot cască gura pentru presiune… și sentimentul a trecut. Și acum doarme.

Asta e. Sunt urâtă când plâng. Raul se tot uita la mine cu coada ochiului, să vadă dacă sunt okey. Da scuză-mă, tre’ să fii okey? Când îți moare cineva drag? Dacă nici atunci n-ai voie să fii fucked up, când mai ai. Nu sunt okey. Nu sunt okey nici acum când vă vorbesc despre asta și ăsta e motivul pentru care o fac în scris, pentru că dacă aș face un video acum când toate sunt atât de recente, aș boci într-una.

Un sfat de la mine. E prima persoană importantă din viața mea care moare, față de care am sentimente profunde și poate nu sunt atât de călită însă, Doamne – plângi! Plângi cât simți nevoia și de fața cu toată lumea și nu te gândi la altceva decât la faptul că e o formă de eliberare. La fel cum sper să fie pentru mine și faptul că scriu acest articol. Că încă plâng. Am comandat un vin rosu, pe care-l beau din sticlă și mi s-a făcut foarte cald.

Când am ajuns eram bulversată. Foarte multe mașini oprite în fața porții la care ne aștepta ea mereu când era bine și striga după noi “Dă-te jos din prun, treci încoace, futu-ți ceapa ta de copcilă, amu ni să vii!”, “Nu mereți în nici un sat. Amu ni să vă vad la pijamale. Da ce voi sunteți de discotecă? Ni tu mă la ele” (nr. eu și vară-mea, Melania ne furișam să ieșim la discoteca din sat).

Era ireal că eram acolo nu ca sa o vedem pe bunica cum venisem de ziua ei în Iunie, când totul era verde și frumos, și-am făcut grătare, și-am râs, și-am povestit… și-a ieșit și bunica afară, la soare, pe iarbă…

Eram acolo pentru acel ultim omagiu pe care-l spunea tanti aia de la Pompe Funebre. “Lacrimi și flori pentru bunica.” I-am salutat pe ai mei – asta ca să vedeți cât de în temă sunt și cât eram de pe altă planetă – tata mă strânge de mână și-mi spune “Dumnezeu s-o ierte se spune”. Mă uit la el asa prin ochelarii pe care refuzam să îi dau jos… și mă gândesc cumva furioasă, fără să vreau: “Și o să mori și tu într-o zi. Și ce mă fac atunci, că n-o să-mi ajungă lacrimile. O să mor și eu de supărare”. -Bine, îi răspund. Salut pe toată lumea mai departe cu “Dumnezeu s-o ierte”. O căutam pe mama cu privirea că nu-mi puteam închipui ce trebuie să simtă ea și surorile ei care și-au pierdut mama. Mi se pare că atunci când îți pierzi mama îți pierzi cumva… viața nu știu. Ce mai e de făcut pe lume? Pe cine mai suni? La cine te mai gândești? E greu de crezut că asta chiar se întâmplă, deși e cursul normal al vieții și odată ce ne-am născut, suntem datori cu o moarte.

Poate gândeam prea departe, prea în perspectivă, dar am simțit că dincolo de faptul că eram acolo pentru bunica, că doar era înmormântarea ei, eram de fapt acolo pentru mama. Am fost paralela cu tot ce înseamnă ritualul, mi s-a părut că popa – deși era tânăr, a lungit-o și a răsucit cuțitu-n rană. Pentru mine cuvintele lui n-au adus nici o alinare, am plâns la fiecare silabă. Raul mă ținea de umeri. Ochelarii tot pe ochi. Mama și mătușile mele erau adunate pe lângă sicriu, iar noi am stat lângă oblonul de la ușă, lângă care am mâncat de atâtea ori, în fund pe trotuar cocă și roșii cu sare… cele mai simple preparate sau vreo ciorbă de lășcuțe cu afumătură… Acum stăteam acolo ca un stâlp, în soare. Mi-am dat seama imediat că era o frumoasă zi octombrie (12 octombrie, dacă vreți să asociați perioada asta cu lipsa mea de pe Stories preț de câteva zile…) și că-mi era prea cald în sacoul de la Andreea Raicu. Dar și că totul e real și că nimic nu mai conta. Așteptam alinarea de sfârșit care a venit cu greu.

Am fost să op vedem o ultimă dată, eram ca o stafie, slabă, și uscată, albă… încovoiată, cum a fost în ultimii ani, adunată de spate, stând în fund, în pat, și pe-o parte când dormea. Cu gura între-deschisă, palidă și acoperită de un tul alb, pentru prima dată am văzut parcă altceva decât ceea ce-mi aminteam eu că era bunica mea. Ageră și iute de gură, powerfull, zen adevăratul sens al cuvântului. O femeie care a născut și crescut 6 copii în perioade mai puțin prielnice…

Raul îmi spunea să nu mă mai uit, să nu mi-o amintesc așa. Ba m-am uitat. C-am vrut să o văd până în ultima clipă. Nu contează moartea, ci viața. Contează ceea ce ai lăsat în urma ta – ce ai schimbat prin vorbele tale. Cei pe care i-ai educat și i-ai crescut. Și eu eram una dintre acei copii. Alina.

După cum v-am spus, slujba a fost un fel de tragi-comedie, în care părintele s-a străduit să onoreze sufletul celui plecat… să-l ducă presupun pe calea cea dreaptă, către cer… pe mine nu m-a ajutat cu nimic, ba chiar m-a făcut mai urâtă, mai plânsă, mai… distrusă.

Am condus-o pe ultimul drum, unde a plecat în sicriul acoperit de coroane. Am mers pe jos tot satul până la cimitir. Am ținut-o pe mama de braț și am avut niște flori în mână. Mama a spus la un moment dat – deși am avut și discuți cumva menite să distragă – nu știu pe cine – de la moment – “Pentru ce alergăm atâta-n viața asta? Că uite unde ajungem cu toții”… și i-am dat dreptate. Tot în pământ, tot cu o straie veche pe noi, atât că unii sunt mai norocoși și au parte de o familie mare care sa-I ducă pe ultimul drum, să-I plângă, să-I amintească în rugăciunile lor…

Am simțit nevoia, după cum v-am spus să fiu alături de mama mea. Că nu vreau să-mi închipui ce-a simțit în momentele alea. Am ținut-o de mână până la ultima lopată de țărână. Raul plecase la un moment dat și s-a pus mai încolo în cimitir, în iarbă, pe jos, rupând flori și ce apuca la mână – de stres – că-i știu gesturile. Sinceră să fiu singurul gând care m-a alinat cât de cât a fost faptul că m-am gândit  că s-a reîntâlnit cu soțul ei, cu bunicul, după aproape douăzeci de ani de văduvie, pentru că au îngropat-o lângă el. Nu vreau să-mi închipui cum e nici asta, să stai fără soț atâția ani. Mai mult nu vreau să scriu că au prea mare putere cuvintele. M-am gândit eu că s-a întâlnit cu bunicul și ce mare bucurie trebuie să fi fost pentru amândoi să se revadă într-o altă formă, după atâta timp…

Mătușa mea Sidica cred că a fost cea mai afectată dintre toate surorile, pentru că a plâns mult, mult de tot și când am plecat din curtea bunicii spre Cluj mi-a spus: “Nu poți să-ți închipui ce mare durere e în suflet, Alina… foarte mare durere.” Nu pot și nici nu vreau. Mai am timp să cred alte lucruri despre viață. Sidica și Șandor au plecat apoi înapoi în Suedia, unde stau de ani buni. Cred ca și faptul că a stat atât de mult timp la distantă a fost cumva un catalizator pentru toate sentimentele și lacrimile revărsate. Dar cine sunt eu să spun asta, că nu pot și nici nu vreau să-mi închipui ce simți când pleacă mama…

*pauză de plâns*

După cum v-am spus într-un articol trecut și în câteva Stories la un moment dat pe Instagram… nu vreau – nu MAI vreau să cred că rolul meu e doar să văd și să scriu despre ce-I frumos în viață. Și cred că tocmai asta, faptul că prima persoană importantă, pentru care am avut sentimente puternice și cu care am avut până la urmă o legătură deosebită… a murit, m-a făcut să realizez că nu vreau să ascund asta față de voi, din contră, vreau să împărtășesc asta cu toată lumea. Unii dintre voi poate ați trecut prin momente mai grave decât asta – Sânziana, condoleanțe draga mea și multă multă tărie să ai, că ți-a murit tatăl anul ăsta și nu vreau să știu ce înseamnă. Am plâns și la postarea ta vreo oră, deși nu l-am cunoscut, am plâns c-ai spus că nu ai avut o relație prea bună și că regreți unele lucruri… sau lipa unor cuvinte… eu nu vreau să știu cum e, pot? Pot să evit asta? Nu. Mai ales pentru că sunt atât de apropiată de ai mei…

Condoleanțe și ție, din urmă sau în avans, cititorule. Viața e de așa natură încât la un moment dat tot ne încearcă pe toți, eu sper doar ca prin acest articol să vă pot ajuta, într-un moment în care aveți nevoie de mine într-un alt fel și chiar dacă poate nu pot să fiu acolo fizic, “in spirit I’ll be there” (Depeche Mode).

Concluzii? Mi s-au terminat lacrimile. Deocamdată. V-am spus că scrisul e o formă de eliberare și doamne prin câte emoții am re-trecut în acest zbor Varșovia-Tel Aviv. Vă recomand să plângeți– și știam deja asta – faptul că nu-mi aleg greșit prietenii(prea puțini dacă mă întrebi, îi pot număra pe degetele de la o mână)…când Cora mi-a spus: plângi cât simți și descarcă-te aia și trebuia să fac. Fără strâmbături în oglindă și rețineri, asta trebuie să faci și ăsta e și singurul lucru pe care poți de fapt să îl faci în momentele alea. Să plângi și să te descarci. O să țină luni. Orice gând o să te ducă înapoi în timp, dar asta e tot ce mai poți să faci acum.

Bunica, merg la Tel Aviv, luni, pe 17 mergem în locurile Sfinte. O să te țin în rugăciunile mele, spune-mi dacă te-ai întâlnit cu bunicu’, sper că ți-ai regăsit dragostea, viața și liniștea.

Love, A.

Alatura-te conversatiei

  • Diana, 24 decembrie 2018 at 11:18

    Am plâns in timp ce ți-am citit articolul, și încă plâng… aceleași sentimente le-am experimentat și eu când a murit bunicul meu in urma cu 2 ani. Nu-mi ajungeau lacrimile, vroiam sa rămân singura, doar eu cu el, sa nu mi-l ia nimeni de lângă mine, sa stau sa ii povestesc ce se mai întâmpla, cum făceam de obicei. De fiecare data când ma gândesc la el îmi curg lacrimile șiroaie. Eu nici acum nu am putere sa merg la mormântul lui, dar sper ca in timp sa dobândesc aceasta putere. Sincere condoleanțe !

  • Andreea, 24 decembrie 2018 at 12:13

    „Mi se pare că atunci când îți pierzi mama îți pierzi cumva… viața nu știu. Ce mai e de făcut pe lume? Pe cine mai suni? La cine te mai gândești?”
    Mama mea a murit cand eu aveam 7 ani. Nu stiu cum am reusit sa cresc fara ea pana la varsta asta de 24 de ani, sa imi construiesc o familie si o cariera, dar stiu ca ma gandesc la ea in fiecare zi si mi o amintesc extrem de bine, ceea ce face ca dorul si durerea sa fie si mai mare.
    Tata ne-a crescut singur, ajutat de bunicii mei care si ei s-au stins in adolescenta mea. Durerea imensa e prezenta si acum si frica de a il pierde pe tata vreodata imi ofera o anxietate groaznica.
    Plang..pentru ca e singurul mod prin care ma pot „descarca”.
    Condoleante, Alina!

  • Miha, 24 decembrie 2018 at 12:29

    Incredibil de profund si frumos! Stiu ca nu este nimic frumoși in moarte, nici nu are cum sa fie, însă e frumos ca ai reușit sa transpui ceea ce multi simt! Si eu mi-am pierdut bunica in vara aceasta (ultima)! Te înțeleg perfect! Însă vreau sa spun ca era frumoasa, părea linistita si a fost prima data in viata mes cand mi-am dorit ca la mormantare sa ne lase preotul si pe noi sa zicem un gând, pentru cam vrut săi spun cat e de frumoasa, chiar si acum! Am vrut sa audă toată lumea ca sa dus dar a rămas tot asa frumoasa cum era, si intrun fel ciudat, poate chiar mai frumoasa! Părea împăcată! Dumnezeu so odihneasca in pace! Viata e o serie de teste…moartea e unul dintre ele

  • Mara Meszaros, 24 decembrie 2018 at 12:30

    Damn…..that was very real. Cred ca, desi asa e cum zici, mersul natural al lucrurilor cand pierdem pe cineva asta ne face sa ne gandim…la chestiile alea la care nu vrem sa ne gandim day to day…and then we rethink life and us and our purpose. Anywho, condoleante familiei tale. You did you grandma justice cu articolul asta frumos si raw. Salutari din Australia. Craciun fericit!

  • Georgiana, 24 decembrie 2018 at 18:16

    Sa pierzi pe cineva drag nu e usor deloc, ba chiar ajungi sa fi fucket up. Prima dată a murit bunicu, la un an tata si apoi la jumate de an bunica. A fost cea mai grea perioadă din viata mea! Mi-e dor de ei si ma gandesc adesea cum ar fi dacă ar fi aici prezenți…golul lăsat de ei nu se umple niciodată!

  • Bugnar Bianca, 24 decembrie 2018 at 21:26

    E Ajunul Craciunului. Fiul meu doarme linistit iar soțul sta in pat, captivat de un film istoric. Iar eu stau in bucatarie si te citesc. Printre două fumuri de țigară, mai sterg si o lacrimă. You just hit homebase this time.
    Am pierdut oameni dragi pana acum, familie si prieteni. Si cred ca orice pierdere te marchează intr-un fel sau altul. Insa anul asta, in septembrie, s-au implinit 15 ani de cand mi-am pierdut tatăl. Dupa 15 ani durerea e tot acolo, dorul e la fel de aprig si lacrimile incă nu au secat. Asa ca avea dreptate Cora…plangi cat are nevoie sufletul tău. Astea sunt momentele in care realizezi câtă dreptate are vorba aceea: „Arată-le celor din jur cat de mult inseamna pentru tine, cat încă ai ocazia.” Cause you just never know what is going to fucking happen .
    Craciun fericit, minune! Si Sărbători liniștite alaturi de cei dragi, pline de zâmbete si iubire!
    Love, B.

  • Adelina Bucur, 25 decembrie 2018 at 2:18

    Ti-am citit articolul ăsta cu o durere imensă în suflet. În data de 17 Ianuarie am pierdut pe cineva extrem de drag. Și da, tot pe bunica mea. Partea cea mai urâta este că a fost călcată de o mașina. Reacția mea? Nici nu știam ce să cred, asta pentru ca mi se părea imposibil. Înainte vorbisem cu tatăl meu la telefon și era bine și frumos. Când am vazut ca ma suna un număr, am zis “Cine naiba o fi?” Era verișorul meu. “Ade, suno repede pe maică-ta ca a murit mamaie!” Mno, atunci am urlat și m-am blocat. De când nu o mai am, sunt o alta persoana. Simt ca de acolo de sus mă face mai puternica.
    Iti mulțumesc pentru acest articol. Chiar iti mulțumesc! ?

  • Federova, 25 decembrie 2018 at 23:45

    Doamne sfinte, asa m-ai rascolit ca m-a bufnit plansul. E groaznic sa iti moara bunica care te-a crescut. A mea s-a dus acum 17 ani si nu o sa uit niciodata nimic… Condoleante!
    Stiu si clipul Sanzianei, am plans sj la el. Tata a murit acum 4 ani, au fost drumurile inchise de zapada si nu am ajuns la inmormantarea lui. Nu am avut o realtie apropiata, ai mei fiind divortati de cand avram 2 ani si am simtit acelasi lucru, ca multe lucruri au ramas nespuse, netraite… Ultima data l-am uzit pe 25 decembrie 2014 si mi-a zis Craciun fericit! Dupa voce mi-am dat seama ce avea sa urmeze.
    Ma impulsionezi sa scriu despre asta desi nu stiu cu ce m-ar ajuta..

  • Loredana, 28 decembrie 2018 at 10:13

    Eu nu mi-am cunoscut bunicii, însă am plâns și eu cu tine… Încă plâng după socrul meu, care s a dus prea devreme… Când nimeni nu se aștepta!!! Fără sa sufere, fără sa spună ceva cuiva… E trist, e foarte trist, e o durere care e acolo, cred ca toată viata… Condoleanțe!

  • Ioana, 8 ianuarie 2019 at 22:40

    Nici acum nu stiu daca e potrivit sa iti scriu asta, dar uite ca o fac. Pe langa toate lucrurile minunate pe care le-ai scris de-a lungul timpului pe blog si continui sa le scrii, inspiratie, frumusete, idealuri…acest articol m-a atins profund. aflasem despre bunica ta de pe instagram dar nu mi-am inchipuit ca va fi si un articol. Poate ca suna urat, si chiar nu vreau asta! Nu vreau sa te ranesc, dar din categoria ‘povesti de viata’ este cel mai frumos articol pe care l-am citit pe blogul tau. Te inteleg cand spui ca e prima data cand pierzi pe cineva drag si nu stiai ce inseamna, nu pot sa spun ca am pierdut pe cineva atat de apropiat desi si eu Am ramas fara bunica de pe mama (crescusem departe de ea) dar traiesc cu gandul ca va veni si momentul acela, sunt de aceeasi varsta cu tine deci e greu cu bunicii…ma terorizeaza ideea ca nu o sa-i mai vad pe ceilalti bunici, sau pe oricine altcineva drag mie, eu sunt departe de casa mi-e foarte greu sa ma imaginez intr-o astfel de situatie, traiesc cu frica ca o sa pierd pe cineva drag si nu stiu cum voi mai putea trai dupa. Fiecare cuvant pe care l-am citit, m-a facut Sa simt durerea pe care ai avut-o tu in acele momente, sentimentul ala care oricum nu va disparea, stiu bine, dar va fi mai usor cu timpul sa te uiti inapoi, cel putin asa imi doresc…:( nu vreau sa te intristez in aceste momente insorite, as vrea sa te pot alina cumva. Vazand acum cateva ore pe stories ce spuneai de YT ca iti place contentul video, e frumos intr-adevar, te poti exprima pe orice platforma, sunt atatea optiuni…dar chestia asta cu scrisul…faptul ca nu mi s-a intamplat ce ai povestit dar m-am simtit de parca as fi fost in locul tau…e ceva de nedescris. Poate nu e locul potrivit unde sa-ti scriu un astfel de comentariu dar chiar as vrea sa il citesti, poti sa-l tii pentru tine. Am citit comentariile anterioare si am vazut numai persoane care au pierdut pe cineva, si ca empatizeaza cu tine, eu nu am trait dar empatizez oricum, datorita sau din cauza felului cum te-ai exprimat, mi s-a parut atat de sincer si real (nu ca nu ai fi sincera de fel) incat chiar am ramas fara cuvinte, nici eu nu stiu cum sa fac sa ajunga la tine ceea ce am eu in suflet…dar sunt de parere ca scrisul ramane o forma infinita de a transmite stari, sentimente…stiu ca nu vei renunta la scris, esti extrem de buna la asta, eu nu…dar sper sa ajunga cumva informatia asta…a fost cel mai frumos articol pe care l-am citit. Pentru ca am simtit ca citeam o carte, reala, din viata adevarata, o fata care pot fi eu sau oricine altcineva…in general te urmarim pentru ca esti o sursa de inspiratie…si sunt total de acord cu faptul ca e mai bine sa nu-ti sharuiesti toata viata pe social media. Dar, ai avut dreptate pana la urma. Si daca scrii despre asta, e ceva ce se intampla tuturor oamenilor, e ceva firesc…comun si din pacate…banal..moartea. Lucrul asta te face sa cobori un pic si cu picioarele pe pamant poate…faptul ca se intampla nenorociri de genul acesta..ca suntem fiinte umane…apreciez foarte mult ca te-ai decis sa scrii despre asta. Mi se rupe sufletul gandindu-ma la tine in situatia aceea..dar ma bucur ca am putut sa vad si o altfel de Alina..nu-mi inchipuiam ca esti asa, cu toate calitatile pe care stiu oricum ca le detii…te simt mai umana, mai aproape de restul fetelor care te citesc, si crede-ma ca te-au simtit multe dar cu siguranta nu au stiut nici ce sa-ti scrie..e greu…sa vorbesti. Sunt sigura ca multi au citit. Nu e cazul sa iti cerem sa faci din asta un obicei dar ai scris un fel de poezie, a fost ceva numai sentiment, si stiu ca e adevarat, se simte foarte tare din pacate. Writing is very powerful!… mai fii uneori si Alina asta, esti prea frumoasa ca sa stai ascunsa! Sper ca nu te am deranjat, ideea mea este ca unele chestii sunt menite aa fie impartasite pe blog, altele pe youtube sau instagram..sau stories. Oriunde te bagi tu, va fi bine. Dar scrisul…astazi chiar ma pun la somn cu gandul la bunici, si la bunica ta..si la tine si toti cei dragi, pisici si toate cele. P.s. nu stiu daca e cineva frumos cand plange, eu plang oricand vreau sa ma descarc, e modul meu de a ma elibera de energia negativa..dar tot ma consider o persoana puternica. Plangi oricand te simti, it really helps. No one is judging! Ai grija de tine! Stiu ca ai un inger in plus care o va face. Un an frumos!!!

ABONARE

MY PLAYLIST

ON REPEAT RIGHT NOW