Travel with us: Morocco, Marrakech, Sahara.

Travel with us: Morocco, Marrakech, Sahara.

Music: Shanty Deep – Oriental touch (click here to download)

După cum știți deja, tocmai ne-am întors din Maroc, unde am fost plecate – în vacanță – nu e vacanță, dar așa le place celor de la Antena Stars să spună – pentru noua campanie de vară Nympha. Încă de la început aș vrea sa menționez faptul că toate hainele pe care le-ați văzut în fotografiile din Maroc vor fi curând disponibile pe site-ul lor, campania urmând să apară undeva într-o o săptămână-două, așa că aproape tot ce veți vedea și în acest articol poartă semnătura Nympha. De unde să încep? Cu zborul, nu? Am zburat cu toată echipa din București, cu compania Ryanair – București-Veneția unde am avut o escală destul de generoasă și am reușit să ieșim din aeroport și să pedalăm pe străzi în căutarea unei porții de paste carbonara. Le-am și găsit la Ristorante Da Raffaele. Adrian, fotograful a zburat din Paris, căci el acolo locuiește de câțiva ani buni.

Am stat în Maroc timp pe 10 zile și am locuit mare parte din timp (asta pentru că am dormit și o noapte în deșertul Sahara) într-un Riad tredițional, fără prea multe pretenții din Old Medina, Marrakech. A fost o experiență foarte tare, în principal pentru că am învățat o groază de lucruri. Primul lucru pe care l-am învățat –  ce nu trebuie să lipsească niciodată din bagaj, oriunde te-ai duce: halatul de baie. Nu e nici o figură, trebuie să ai cu tine un halat de baie de acest gen cu care poti sta în casă, papuci de casă comozi și vreo două-trei seturi de pijamale groase. Asta desigur dacă nu cumva stai la un hotel de cinci stele și acolo ai halat și papuci de casă din oficiu. Crezi că mergi în Maroc la căldură? Let me tell you something – seara au fost 8 grade în martie, iar ziua 15,16,18 – frumos, călduț, însă soarele e înșelător. Singurele zile în care a fost chiar cald și bine au fost în mod evident în deșertul Sahara. Pentru fotografii e în regulă, însă nu vă recomand să mergeți în Maroc decât în perioada aprilie-mai poate chiar iunie (eu una iubesc căldura) când te poți bucura pe deplin de vremea pe care îți închipui că ar trebui să o ai in Maroc. Adică vreo 25 de grade, vreme de tricou seara, aer cald de vară pe nări.

Dacă îți dorești o experiență aparte, caută pe Airbnb un Riad care să-ți placă și stai acolo. Dacă vrei să ai tot luxul, stai la hotel. În afara hotelului/a resorturilor e sărăcie, e tigănie, e nebuie – și zic asta zici că-s niște versuri din B.U.G Mafia, pe piesă. Este însă o nebunie frumoasă, un freamăt de piață pe care l-am asemănat cel mai repede cu Grand Bazaar din Istanbul. Oamenii sunt foarte primitori și calzi – până la urmă soarta i-a învățat să fie așa pentru că peste 80% din veniturile lor sunt din turism. Noi am vrut să ajungem în Marrakech de vreo șase ani așa că a fost un soi de dream come true, mai ales că a fost o experiență pe filmul nostru – poze 24 din 24, locuri frumoase de vizitat, dormit în deșert… Pentru că ne deplasam de colo colo cu 200 de umerașe, 3 bagaje, 10 perechi de pantofi, accesorii și o grămadă de aparatură după noi, am luat un șofer pe care vi-l și recomand și vouă dacă ajungeți acolo – si vă las aici numărul lui (+212 672 19 50 16, Abdul) – am avut o masina 4×4 de șase persoane și ne lua dimineața de acasă și ne ducea peste tot.

Primul loc pe care l-am vizitat (pe ploaie) a fost Majorelle Gardens (حديقة ماجوريل) renumitele grădini ale lui Yves Saint Laurent pe care musai trebuie să ale aveți pe listă alături de noul muzeul YSL la care noi nu am mai ajuns, din lipsă de timp. Ploaia nu distruge din exotismul Marrakech-ului la fel cum spunea cineva la mine pe Instagram – ci mai degrabă îi adaugă o notă de mister, de boem, de nostalgie dacă vrei. Nu e de speriat dar nici de pozat nu e. Jardin Majorelle este o grădină botanică realizată de peisagistul Jaques Majorelle în decursul a aproape 40 de ani, începând 1923. Mai târziu, în anii 1930 în grădină apare și vila cubistă gândită de arhitectul Paul Sinoir. Până în 1950 artistul locuiește aici alături de soția lui. În anii 1980, proprietatea a fost cumpărată de către Yves Saint-Laurent și Pierre Berge care au și restaurat-o. Momentan grădina este dechisă publicului, iar vila găzduiește muzeul de artă Islamică din Marrakech, Muzeul Berber și recentul deschis Muzeul Yves Saint Laurent. Intrarea e în jur de 70 de dirham ceea ce înseamă cam 28 de lei românești sau 6 euro și ceva.

 

 

Începând ceva mai târziu decât ne-am dorit munca la campania efectivă, am vizitat piețele lor colorate din mers. Găsești condimente, produse traditionale – uleiuri de argan, sapun, parfum, marochinărie, textile, ceramică, argintărie dar și multe bijuterii frumoase, dacă ai răbdarea necesară să cauți și să te târguiești cu ei. Sunt mari mari negociatori și vor să-ți vândă tot. Sunt însă foarte primitori și dispuși să lase din preț.

Am mâncat bine la restaurante mici, ascunse, pe care nu dai doi bani. Primul restaurant la care am mâncat a fost în Old Medina, în piată, chiar lângă stația de taxiuri. Nu știu nici cum îi spunea, nici cum să vă spun să ajungeți acolo, dar Abdul sigur știe. Am băut un smoothie foarte interesant făcut din avocado si lapte (+cred) migdale. Vă recomandăm restaurantul Nomad pentru view, restaurant care tot timpul e plin, așa că trebuie să îți faci o rezervare din timp și să iei în considerare faptul că e deschis pentru cină doar după ora 19:00. Tot asa, superb loc pentru cină, loc închis de astă dată, Dar Cherifa. Ne-am pierdut pe străduțe cu tot cu GPS-ul integrat, mare atenție la traseu până acolo, e super ascuns, pe un drum care pare închis. Are un rooftop superb la apus, care nu funcționa când am fost noi și poți lua la orice oră din zi ceaiul în partea de sus a restaurantului, unde totul e decorat în stil tradițional morocan, nu multe covoare, perne, printruri. Am mâncat și mai bine ce ne-a gătit Abdul – soferul nostru – când ne-am oprit la o casă super cool cu (care by the way avea patru dormitoare, un living imens, bucătărie și piscină și e vrep 600 de euro pe noapte – știe el să vă îndrume dacă vreți sa stați acolo și merită mers așa în gască, la relaxare). Ne-a gătit tajine traditional după cum spuneam și cred ca a fost cel mai delicios tajine pe care l-am mâncat acolo. Tajine-ul e un soi de tigaie, de tocaniță cu sos light gătită la abur în oale de lut. De cele mai multe ori conține pui, vită, miel sau pește, cartofi, măsline, prune, nuci, lămâie (murată) și multe condimente, ei de cele mai multe ori folosesc un mix de 32 de condimente pe care ți le macină pe loc, la piată. Am luat și dinalea și am adus cu noi. Momentan sunt în aeroport, am lăsat bagajul la cala, dar efectiv nu am putut să-mi iau pe mine jeanșii care au stat lângă condimente. Sunt foarte strong. Tajine sau tagine se gaseste in bucatariile din Africa de Nord, Algeria, Maroc și Tunisia. Numele felului de mâncare vine de la oala specială din lut în care se gatește mâncarea. In bucataria marocană, tajine este o tocană gatita la foc mic, din care rezultă o carne fragedă cu legume aromate și un sos light. Condimentele tradiționale folosite pentru tajine sunt: scorțisoara, șofranul, ghimbirul, turmericul, chimenul, paprika și piperul. Am mâncat și Tajine vegetarian cu cușcuș morcov și dovlecel  – care mie una mi s-a părut delicios.

Ceai-ul sau whisky-ul berber cum îl numesc ei în glumă este la mare căutare și din nou, reprezintă o mică bucățică din cultura lor. Când am ajuns la Riad-ul nostru ne-au așteptat cu infuzie de mentă și ceai verde. O infuzie atât de intensă încât îți trepida limba pe cerul gurii de la ea. În deșert, la fel, dimineața, seara, la amiază, infuzia de ceai verde și mentă era la ordinea zilei.

Pentru experienta din deșert am plătit 150euro/persoană și asta a inclus drumul de 6-7 ore in Marrakech până în Sahara – traseul este ceva mai dificil, pe serpentine, prin munți, însă peisajul îți taie respirația. Foarte mult teren arid, piatră și uscăciune. Nu am văzut nici un animal pe drum, doar palmieri, din loc în loc. Am trecut prin munții Zagora, unde ne-am și oprit să facem rapid o fotografie, deși vântul bătea extrem de tare. Dupa vreo șapte ore de călătorit cu mașina, trei playlist-uri Liviu Teodorescu și B.U.G Mafia pe repeat, am ajuns – în sfârșit la dunele de nisip pe care ne doream să le vedem. Peisajul părea ireal. Mi-am dorit de mult timp să ajung în deșert – este și asta o experiență până la urmă – și când am ajuns, primul lucru pe care l-am făcut a fost sa ne aruncăm pe nisip. Carmen s-a descălțat și s-a urcat pe prima dună. Ne-am machiat rapid în fața mașinii cu care venisem. Ne-am așezat trusele de makeup pe nisipul cărămiziu, am sprijinit o oglindă be bara mașinii și ne-am luptat cu vântul din Sahara încercând să nu lăcrimăm prea mult peste tuș. Nu a fost cea mai bună idee să ne machiem la fața locului, însă nici atâta amar de drum machiate cu smokey eye nu era o idee prea bună. Am pozat rapid cât am apucat până la apusul soarelui, am băut niște vin roșu așa… direct din sticlă, după care ne-am îndreptat către tabăra noastră unde aveam să stăm peste noapte.

Din nou am fost întâmpinați cu bratele deschise de către nomazii care au fost gazdele noastre pentru o noapte și-o zi, ne-au povestit despre munca lor, despre cum trebuie să prețuim momentul prezent și să ne bucurăm de ceea ce avem, de liniște, de pace, de lucrurile mici, de sănătate și putere și să nu lăsăm gândurile să ne zboare la ceea ce avem de făcut în viitor – acesta fiind, în opinia lor, cel mai mare dușman al prezentului și a ideii de a fi prezent, ca ființă, ca suflet. Trăiesc fără griji, fără stres și în comuniune cu natura în deșert.

Ne-am așezat fiecare lucrurile în cortul lui. Eu am dormit cu Carmen într-un cort numit La Lune, ceea ce din nou ni s-a părut un soi de semn pentru tatuajul ăla cu luna pe care vrem să ni-l facem amândouă. Cortul era unul simplu, dreptunghiular, construit din multe pături, eșarfe colorate și lemn. În mijloc avea un sigur bec care-și lua putere de la panourile solare ce se încărcau în timpul zilei. O sigură priză – dar și asta a fost o surpriză să fiu sinceră și mai multe paturi din lemn cu saltea – în genul celor pe care le vezi în tabără. Când am ajuns era încă foarte cald în cort și ne-am bucurat (degeaba – fie vorba între noi) pentru că noaptea s-a făcut extrem de rece. După cum știți, noaptea temperatura în deșert este foarte scăzută, așa că eu una am dormit cu pantalonii de piele pe mine, tricou + pufoaica army de la Reserved și două pături groase de lână, peste. Tot nu am murit de cald și abia am așteptat să vină dimineața să ne încălzească puțin. Inițial trebuia să începem sedința foto a doua zi la răsăritul soarelui, însă era efectiv prea frig să te poți dezbrăca de toate cele ce v-am spus c-am purtat mai sus și să intri în vreo rochie, așa că am mai moțăit în pat preț de o oră și ceva.

Noaptea în deșert este o fantezie pe care fiecare dintre voi trebuie să o trăiți o data în viață. Stelele se văd atât de clar și de frumos, toată calea Lactee se întinde leneșă-n fata ta, ca o carte deschisă care așteaptă să fie citită. Ne-a părut rău că nu aveam cu noi un telescop – dar hey, you can do that, if you get to the desert! Am servit cina în cortul lor (era și cel mai mare cort din tabără) care era încă decorat cu betele metalice de sărbători. Știam eu că trebuia să mai țin bradu – mi-am zis în minte. Pe unul dintre pereți scria cu beteală colorată – 2018, pentru că – din câte am aflat un grup de 36 de persoane au sărbătorit acolo revelionul, în deșert. I know. I know! We want that too! Nu am mai auzit pe nimeni să facă asta până acum și sincer sună foarte tare – să te prindă noul an în deșertul Sahara, sub o mare de stele în cea mai profundă liniște. După cum spuneam, am luat cina în cortul lor. Cina a constat într-o supă cremă de linte specific morocană condimentată la fel cu treișpe mii de condimente secrete, tajine cu pui si legume, pâinea lor tradițională cu mălai și fructe proaspete – felii portocale asezonate cu scorțișoară. Până am ajuns la desert n-am mai înțeles nimic, mi se părea clar că daca am să-nchid ochii în timp ce molfăi o felie de portocală cu scorțișoară, o să mă simt ca de Craciun. Am făcut asta, evident. Am deschis ochii și stând pe jos în poziție tucească, ce văd în fața mea? 2018, scris cu betea argintie si roz pe peretele textil. Vis(ă). Tocmai aflasem că acasă – și la Cluj și la București și la Târgu-Mureș, ninge.

După cină am stat afară la un foc de tabără, am băut vin (adus de acasă) și ne-am uitat infinit de mult la cerul care se deschisese în fața noastră. Bolta cerului era generoasă, dintr-un capăt în altul, rotundă și cuprinzătoare. Stelele se vedeau aici mai bine ca niciodată în primul rând pentru că nu aveam parte de poluarea luminoasă a orașelor sau a satelor din jur, dar poate și pentru că noi le vedeam așa, cu ochii care-și doreau să vadă tocmai asta. Am văzut chiar și o stea căzătoare și mi-am pus o dorință. Tot vechea dorință… După cină și programul artistic fetele s-au dus la somn. Am mai rămas afară la foc cu Abdul, Adrian, Răzvan și beduinii noștri. Abdul ne-a povestit cum a rămas la un moment dat cu mașina în deșert pentru că i-a crăpat radiatorul, nomazii ne povesteau despre viata lor, cum și unde s-au născut, cum au fost nevoiți să se mute prin deșert într-un alt sat, pentru a avea acces la școală și cum trăiesc acum, dar și despre faptul c-au fost fiecare dintre ei ba la Paris, ba la Munchen, Roma și în Slovenia, Cehia, Spania… și că tot aici, acasă place mai mult. Cred și eu.

La un moment dat, am fugit de la foc – pentru că da, aveam undeva pe o dună semnal 3G – să văd dacă îi pot trimite lui Raul niște video-uri cu focul, cu dansul, cu seara. Eram singură în noapte, nu pornisem blitz-ul telefonului că oricum stăteam prost cu bateria. Stăteam în fund pe duna de nisip. Dintr-o dată, aud un mârâit undeva în spatele meu, spre stânga. Mă uit la corturile noastre, la picioarele mele strânse-n bocanci, la foc și măsor rapid distanța din ochi. Cât timp îmi ia s-ajung acolo și cât de repede pot alegra în bocancii mei de la Moja? Dupaia mă gândesc că e pisica, care se mârâie cu vreun câine – Carmen spunea în continuu că vin hienele. Sau șacalii. Aud din nou mârâitul acela lacom de peste deal și nu îmi dau seama de unde vine. Aprind blitz-ul și nu văd nimic în stânga-dreapta. Mârâie din nou. O iau la fugă pe dună în jos și nu mă opresc până la focul de tabară care încă ardea mocnit. Le povestesc băieților ce-am auzit, după care mă gândesc cu groază la faptul că toaleta… este la vreo două sute metri de tabăra noastră – și va trebui să mergem să ne spălăm pe dinți, să ne demachiem… va trebui doamne sfinte să ajungem la toaletă! Singurul lucru la care mă gândeam în momentul în care am luat-o pe Carmen de mână, vreo oră mai târziu, să mergem la baie – și era o liniște atât de plată în jur – era mârâitul ăla, ce lighioană l-o fi scos și cum m-ar prinde de gleznă în noapte în timp ce vreau să ajung la toaleta din deșert să-mi spăl dinții. Carmen e mai fricoasă din fire, se sperie foarte ușor – și dacă intri în cameră spre exemplu și nu știe că o sa faci asta, sare-n sus așa că a trebuit să mărsăluiesc spre baie (de două ori, că apoi ne-am dat seama că si acolo prindeam 3G – o minune) prin noapte, nisip, peste covoare și checkpoint-uri din cărămidă, cu lighioana-n minte. O imagine blurată desigur, închipuită, ce un fel de Chupacabra hibrid cu un câine de deșert.

Am ajuns pentru a II-a oară la toaletă să ne trimitem una alteia ceva fișiere când… mi se închide telefonul în față. Am râs una bună, am concluzionat că așa trebuia să fie, ne-am întors în cameră și ne-am pus la somn. Nu am dormit foarte bine, eram și foarte entuziasmată de faptul că ne petrecem noaptea în Sahara și mă gândeam la faptul că Raul nu e cu mine aici și doamne, cât de mult i-ar fi plăcut toată această experiență – Marrakech-ul, mâncarea, stelele, deșertul, cântecele, cultura, viața. Am adormit târziu cu gândul departe și-am dormit, și-am visat (că eram în Cluj, culmea) până a-nceput un câine amărât să latre, să latre… și să latre din nou, tot mai aproape de cortul nostru – și crede-mă prin păturile alea de cort se aude tot, dar tot. Îi auzeam pașii pe nisip. La un moment dat am crezut din somn că o sa ne intre în cort – însă nu avea cum, ușa era închisă cu zăvorul.

Dimineața am pornit cu Heaven de la Depeche Mode, am luat rapid câteva cadre pe stories, ca să aflu, plimbându-mă pe duna cu 3G, aceeași de pe care fugisem de-am mâncat pământul (nisipul) ieri noapte că lighioanele care mârâiau la mine erau de fapt niște cămile dintr-o tabără alăturată nouă. Nu mă gândeam că așa fac cămilele și nici nu aveau ce sa-mi facă, erau priponite. Am coborât apoi la micul dejun, care a constat în ouă fierte potrivit, pâine, brânză, unt, gem, suc de portocale și cafea. Peisajul era atât de frumos că nu mai aveai nevoie de nimic – cred ca ora 7-8 dimineața și apusul sunt cele mai frumoase momente în deșert. Aveam așa un haze de lumină peste tot, culorile pământii ale desertului tăiate cu albastru cerului fresh de dimineață, covoarele reci pe de jos, pisica leneșă, cerșetoare, pernele groase și colorate, sucul de portocale proaspăt stros, mirosul de cafea și mult așteptatul soare care adusese termperatura din nou la normal – 15 grade. Am stat în tricou la micul dejun și ne-am luat doza de vitamina D. Gazdele noastre pregătiseră masa în același loc unde am stat cu o noapte în urmă la foc. Am mâncat cu poftă și ne-am întors la Luna noastră să ne pregătim de poze. Urma să plecăm din deșert spre dupămasă, așa că ne doream să profităm de moment… Cu siguranță cea mai tare experiență a fost faptul că după shooting, ne-am dat cu placa pe nisip, la apus. Nothing beats that feeling, trust me. Liniștea deșertului, nisipul cald, culorile alea… Ascultați-mă când vă spun, am să mă întorc în deșert. Dar pentru mai mult timp, nu doar o noapte. Și sper că v-am stârnit curiozitatea să faceți și voi asta într-o zi.

Peripețiile abia acum încep, când plecăm din deșert și nu numai că ne trezim cu pană la roată, ceea ce ne-a tăiat din start elanul cu care porniserăm înapoi spre Marrakech, dar ne-a și încrucat programul, căci trebuia să trecem munții acum pe zi, iar apusul din fața noastră nu mai arăta deloc bine: nori grei, plumburii s-au adunat deasupra munților Atlas amenințându-ne cu vreme rea. Nu era de ajuns faptul că trebuia să traversăm munții și serpentinele alea noaptea, că a mai apărut un impediment: ploaie, ba nu, stai, ninsoare – un soi de lapoviță. Am filmat pentru vlog c-am zis că nu ne crede nimeni. După asta, ceață – și aici mă refer la genul ăla de ceață în care nu vezi la un metru în fața mașinii. La un moment dat am avut impresia că vom rămâne acolo peste noapte în mașină, pe avarii. Carmen s-a panicat și ținea direcția ștergând din juma de minut în juma de minut geamul din spatele mașinii, dreapta, unde stătea ea – cu fața spre prăpastie: E curbă la stângă, we must keep left, please! Take care Abdul – moment în care eu cu filosofia mea de viața a.k.a nu te stresa pentru situații, că lucrurile la fel se-ntâmplă, că te stresezi, că nu – am stat liniștită. Poate prea liniștită, dar nu mai era loc în mașina aia pentru încă o persoană panicată de situație. Carmen îmi spunea că e o situație până la urmă, trebuie să ieșim din ea, cum să nu te gândești, dacă rămânem aici, vine cineva se bagă în noi, cădem în prăpastie suntem pe E (fără semnal) nu știe nimeni de noi – moment în care am râs. Atât mi-a trebuit. Da ce-i de râs? De ce râzi? Crezi că e de râs? Si nebunia asta a continuat, Abdul si Adrian erau cu geamul jos să vadă ceva, mama lui Răzvan venea și ea cu soluții, Răzvan era băgat sub gluga de la hanorac spunând că el refuză să vadă ceața asta și prin ce condiții mergem pe marginea hăului și eu cu Liv eram practic singurele care râdeau. Ne-a pus Carmen la punct.

Am ajuns cumva înapoi în Marrakech, am coborât la un moment dat un deal pe care l-am asemănat cu Feleacul pentru că pe dreapta se vedea în jos Marrakech-ul, ca o puzderie de stele în noapte. Am ajuns acasă și-am stabilit că ăsta fost cel mai bun duș pe care l-am făcut vreodată, mi-am scos tot nisipul din urechi, păr, nas, ghete și-am dormit amândouă rupte, uitându-ne la gala Bravo, ai Stil! Nu am văzut finalul. N-am apucat. Aveam și noi nopțile noastre orientale.

Cam aceasta a fost în mare experiența noastră din cele 10 zile petrecute în Maroc, ca recomandări, dacă vreți să ajungeți acolo, vă recomand să mergeți în luna aprilie-mai-iunie (poți face o nebunie chiar în seara asta să-ți iei bilet de avion, nu e foarte scump). Noi am zburat București-Veneția-Marrakech la dus și Marrakech-Roma-București la întoarcere cu Ryanair, însă cele mai bune variante de zbor le veți găsi pe Momondo. Vă recomand să vă cautați un Riad tradițional în Old Medina, mai ales dacă mergeți în gașcă – am găsit aici trei variante super cool pe airbnb pentru 4-5 persoane – vezi varianta unu, doi și trei. Numărul lui Abdul care ne-a purtat în toate aventurile alea și care a fost deosebit de draguț (ne-a dus la vila cu piscină, ne-a gătit, ne-a dus în deșert, ne-a luat pizza pe drum, a fost și pe post de translator…) îl aveți deja mai sus. Mai multe despre – sau vizualul poveștii, ca să spun așa – îl veți vedea în vlogul despre Maroc, Sahara si Marrakech, cât de curând, pe canalul meu de Youtube. Sper că v-a plăcut această poveste, aștept comentariile voastre și nu uitați să stați cu ochii pe noi pe Instagram pentru că vom continua seria #NotYourUsualGiveaway și zilele astea punem la bătaie un gadget ultra-cool care cu siguranță o să vă fie de folos în excursiile voastre viitoare și anume un obiectiv pentru smartphone de la Sony.

Alatura-te conversatiei

  • Larisa, 26 martie 2018 at 19:07

    Super articol! Abundenta de detalii parca m-a purtat acolo! Ai talent narativ, ma bucur ca ai si scris, nu numai video. Felicitari pt evolutie!

  • Laura, 26 martie 2018 at 19:51

    Mi a placut maxim! Parca alergam cu voi prin nisip…

  • Oreviceanu Florin, 26 martie 2018 at 21:41

    Felicitari Alina pentru un articol deosebit. Naratiunea este foarte misto, dar ce mi-a atras atentia sunt pozele. Indiferent cu sunt facute, sunt extraodinare. Iar lookul vostru in unele poze este aproape ireal de reusit 🙂

  • Tabita, 27 martie 2018 at 2:51

    Super Alina, abea astept sa plec si eu in Morocco, in August cu gasca de peste vreo 50 de tineri. Noi v-om sta 7 zile!
    Multumim de tips!
    ✨?✨
    ❤️

    P.S: Pozele sunt super!

  • Antonia, 27 martie 2018 at 4:44

    Super articol, mi-ai facut pofta de o excursie in Maroc. Si pozele sunt superbe.
    Am si eu o observatie, poate off-topic. Pe mobil e un greu sa citesti articolul, din cauza celor 2 butoane de pe margine, pt mail si musiza.

  • Bianca, 27 martie 2018 at 8:54

    No asta-i tipu’ de articol lung, da’ care nu te plictiseste!:))
    Bravo, Alina! Multumim pentru felul in care relatezi ce s-a intamplat, ce ati trait. Pe mine personal „m-ai dus acolo”, imi si imaginam cam cat de cald este nisipul,cum aluneca sub picioare si vibe-ul ce ti-l da acel loc. E ca si cum as fi fost acolo ( I wish) si pot povesti mai departe despre acel loc.
    Continua TE ROG sa povestesti aici pe blog toate experientele minunate de care ai parte pentru ca o faci minunat si, la fel cum ai zis si tu la radio, toate celelalte retele de socializare pot deveni mainstream, dar cuvintele astea raman aici scrise si noi alaturi de tine.
    O zi frumoasa si asteptam si vlogul!

  • Anamaria, 27 martie 2018 at 9:28

    Cat de frumos stii sa scrii! Parca citeam o poveste in care eram si eu acolo, cu voi. Asa m-am simtit! Reusesti cu brio sa transmiti vibe’urile locurilor in care mergi, dar si emotiile tale. Bravo! Felicitari pentru tot, femeie frumoasa si talentata!
    P. S. Abia astept vlog’ul!

  • Roxxyy, 5 mai 2018 at 7:30

    Mi se pare incredibil de tare experiență voastră! Sunteți și foarte curajoase!

ABONARE

MY PLAYLIST

ON REPEAT RIGHT NOW